Lecția 1 | Natura psihologică a inteligenței

Ce este gândirea?

Gândirea este un proces psihic fundamental prin care omul cunoaște realitatea. Este o formă superioară de reflectare a lumii în conștiință, care depășește percepția și reprezentarea directă.

Caracteristicile principale ale gândirii:

• Generalitatea: Gândirea nu se ocupă de cazuri particulare, ci extrage trăsăturile comune și esențiale
• Abstractitatea: Operează cu concepte și noțiuni, nu numai cu imagini concrete
• Caracterul activ: Gândirea este o activitate mentală complexă și intenționată
• Determinarea socială: Gândirea se formează și se dezvoltă în context social

Ce este inteligența?

Inteligenţa este considerata pe drept cuvânt una din cele mai mari virtuţi ale omului. Omul inteligent în raport cu cel lipsit de inteligenţă este întotdeauna în câştig: câştig social (prestigiu), economic (bani, salariu mai bun), psihologic (sentiment al proprii valori, propriei eficienţe, autoapreciere înaltă).

Definiţii ale inteligentei:

• • Inteligenţa este capacitatea de adaptare la mediu (Piaget).
• • Inteligenţa constă în înţelegerea aspectelor esenţiale ale unei situaţii şi reacţia adecvată la aceasta.
• • Inteligenţa este aptitudinea de a găsi soluţii în situaţii inedite.
• • Inteligenţa este aptitudinea de a înţelege, de a pune şi a rezolva probleme.
• • Inteligenţa este un instrument al cunoaşterii, al abstractizării şi combinării.
• • Inteligenţa este capacitatea de achiziţie, de învăţare şi, în consecinţă, capacitatea de a dobândi alte capacităţi, aptitudini în funcţie de conţinuturile învăţării.
• • Inteligenţa înseamnă autoguvernare mintală (Sterberg).
• • Inteligenţa e ceva care se măsoară cu testele (Binet).

Caracteristicile esenţiale ale inteligentei:

1. • Inteligenţa este o structură de personalitate (aptitudine generală).
2. • Asigură adaptarea adecvată la mediu.
3. • Asigură înţelegerea unei situaţii şi găsirea soluţiei potrivite
4. • Asigură însuşirea noilor cunoştinţe şi a noilor aptitudini.

Stadiile de dezvoltare a inteligenţei după Jean Piaget

Piaget înţelege inteligenţa ca aptitudine generală a omului care determină adaptarea lui la mediu prin asimilarea şi prelucrarea informaţiilor. Conţinutul inteligenţei îl alcătuiesc un sistem de operaţii care asigură eficienţa conduitei.

Adaptarea se realizează prin două mecanisme: acomodarea şi asimilarea. Acomodarea rezidă în modificarea structurilor cognitive (scheme cognitive, cunoştinţe etc. ) în concordanţă cu informaţiile noi, natura şi caracterul lor.
Asimilarea este un proces invers: cunoştinţele noi sunt modificate prin potrivire cu structurile intelectuale disponibile. Schimbarea vine dinspre informaţiile noi (ele se schimbă). La acomodare, este exact invers – schimbarea vine dinspre subiect şi are loc în el, în structurile lui interne deja existente.

După Piaget, inteligenţa nu este un dat, ea se naşte la un anumit timp, se dezvoltă şi devine matură. Inteligenţa ajunsă la maturitate obţine starea de echilibru a celor două procese: acomodarea şi asimilarea. Până la maturitatea inteligenţei acomodarea şi asimilarea se află mereu în dezechilibru în raport una cu alta.

Piaget a descoperit că inteligenţa în dezvoltarea sa parcurge 4 stadii.

• Stadiul senzorio-motor (0 – 2 ani): copii descoperă relaţiile dintre ceea ce percep şi ceea ce fac (cu mâinile) şi învaţă să coordoneze experienţele senzoriale cu acţiunile fizice. Descoperă permanenţa obiectelor: spre sfârşitul acestui stadiu copilul caută mingea care s-a deplasat în afara câmpului lui perceptiv, deci înţelege că ea există deşi nu se vede.
  
Stadiul preoperational (2 ani – 7 ani): deprinde mersul şi limbajul, începe să-şi reprezinte lumea prin cuvinte şi imagini, gândirea lui este simbolică şi aceasta îi permite să judece despre lucrurile dincolo de ceea ce percepe aici şi acum.

• Stadiul operaţiilor concrete (7 ani – 11 ani): Copilul poate judeca logic despre lucrurile şi evenimentele concrete. Achiziţiile importante:
  clasificarea, categorizarea, conservarea proprietăţilor fizice ale obiectelor. Inteligenţa lui este predominant inductiv-logică şi concretă.
  
• Stadiul operaţiilor formale (11 ani – 15 ani): operează cu concepte abstracte, pot executa permutări, combinări. Inteligenţa devine deductiv-logică. Construieşte raţionamente pornind de la anumite teze (postulate),ipoteze. Corespunde conceptului de gândire abstract-verbală.

Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner

Howard Gardner, psiholog care activează în domeniul psihologiei dezvoltării, a formulat o teorie cu privire la natura inteligenţei. Această teorie a inteligenţelor multiple, enunţată în cartea Frames of Mind: The Theory of Multiple Intelligences(1983), a insistat asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct unidimensional, ci ca o serie de şapte inteligenţe independente. Această perspectivă permite individului să „manifeste transformările şi modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor experienţe”.

Cele şapte tipuri de inteligenţă sunt:

• 1. Inteligenţa verbală/lingvistică : aceasta reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul oral (ca moderator TV, orator, politician, povestitor), fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor). O persoană cu tipul acesta de inteligenţă va agrea în mod deosebit să citească, să scrie, să povestească, să se joace în jocuri de cuvinte. Persoanele care posedă acest tip de inteligenţă au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de structurare a limbajului (de ex. punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul fonetic al limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul pragmatic al limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcţia retorică), în scopul de a rememora informaţia (funcţia mnezică), în scopul de a explica ceva (funcţia peripatetică sau aristotelică), în scopul de a furniza informaţii despre limbajul însuşi (funcţia metalingvistică).
• 2. Inteligenţa logic-matematică : aceasta include capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi lucruri. Deprinderea de a emite raţionamente are aplicabilitate în multe arii ale cunoaşterii şi include, de asemenea, capacitatea de a utiliza gândirea logică în ştiinţă, studii sociale, literatură etc. Acest tip de inteligenţă cuprinde şi capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege relaţiile de cauzalitate
• 3. Inteligenţa spațial-visual : această inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor” cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale. Acest tip de inteligenţă începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor senzorio-motorii. Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful, proiectantul, graficianul, cu toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe care îl crează ori îl îmbunătăţesc. Percepţia vizuală se combină cu un set de cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu reacţiile emoţionale, cu imagini preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca experienţă.
• 4. Inteligenţa corporal-kinestezică : imagini preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca experienţă. 4. Inteligenţa corporală/kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit. Acest tip de inteligenţă nu se regăseşte numai la atleţi, ci poate fi întâlnit în mişcările de fineţe ale chirurgului care realizează o operaţie pe cord sau la un pilot care îşi reglează cu fineţe aparatura de bord. Acest tip de inteligenţă include deprinderi fizice speciale precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza, precum şi deprinderi la nivelul proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat.
• 5. Inteligenţa interpersonala : acest tip se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip de stimuli. Pe măsură ce copiii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi dezvoltă şi fundamentele acestui tip de inteligenţă: să creeze variaţiuni pornind de la un inventar limitat de sunete, să cânte la un instrument, să compună. Ea se dezvoltă şi pe măsură ce oamenii dobândesc, în urma audiţiilor, un gust rafinat. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de a percepe (în calitate de meloman), de a discrimina şi evalua (în calitate de critic muzical), de a transforma (în calitate de compozitor), şi de a exprima (în calitate de interpret) formele muzicale.
• 6. Inteligenţa intrapersonala : reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include sesizarea expresiei faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de a distinge între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi capacitatea de a reacţiona eficient la situaţiile respective. Acest tip de inteligenţă implică deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală, deprinderi de colaborare, capacitatea de rezolvare a conflictelor, de lucru consensual în grup, capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a fi lider, de a-i motiva pe ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri reciproc avantajoase. La un nivel simplu, acest tip de inteligenţă este sesizabil la copilul care observă şi reacţionează la stările şi dispoziţiile adulţilor din jurul său. La nivel complex, se traduce prin capacitatea adultului de a „citi” şi interpreta intenţiile ascunse ale celorlalţi.
• 7. Inteligenţa naturalistǎ : Aceasta presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a-ţi cunoaşte calităţile şi punctele slabe), de a avea conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare. O persoană cu asemenea tip de inteligenţă îşi petrece timpul reflectând, gândind, autoevaluându-se. Nevoia de introspecţie transformă inteligenţa în ceva extrem de intim.

Problema măsurării inteligenţei. Testele de inteligenţă

Măsurarea şi evaluarea inteligenţei se face prin teste de inteligenţă. Test de inteligenţă înseamnă o probă standardizată care oferă date despre starea inteligenţei subiectului în raport cu norma (e normală, subdotată, supradotată).

Mediul şi ereditatea oferă condiţii (care pot fi benefice sau nocive)

Pentru dezvoltarea inteligenţei, însă dezvoltarea propriu-zisă a inteligenţei se va înfăptui de activitatea subiectului. Cazul fericit ar fi atunci când subiectul se bucură şi de o ereditate favorabilă (Mozart, Enescu etc), şi de un mediu prielnic, în plus, el mai practică activităţi bogate în conţinut şi exerciţii de antrenament. În acest caz presupunem valorificarea la maximum a potenţialului de dezvoltare intelectuală. În general, tabloul interrelaţiilor factorilor ”ereditate - mediu - activitatea practicată”, al jocului în care se implică ei ar arăta astfel:

1. Fond ereditar superior - mediu înalt favorabil - activităţi înalt productive: asigură nivelul cel mai înalt de dezvoltare a inteligenţei (caz ideal).

2. Fond ereditar superior - mediu neprielnic, nefavorabil - activităţi neproductive, rudimentare, primitive: se poate atinge un nivel satisfăcător de dezvoltare, în jurul mediei (ereditatea poate compensa „deficitul” de mediu şi activitate formativă).

3. Fond ereditar slab - mediu înalt favorabil - activităţi înalt productive: inteligenţa poate atinge un nivel de dezvoltare sub medie (compensare pozitivă din partea mediului şi al activităţii).

4. Fond ereditar slab - mediu neprielnic - activităţi neproductive: nivelul cel mai scăzut de dezvoltare a inteligenţei (conjugarea efectului negativ al tuturor celor trei factori).