Nu existădoar un tip de gândire, ci mai multe. Sorin Vieru în cartea sa Riscul gândirii listează vreo 30 de variante ale gândiri: gândirea analitică, gândirea sintetică, gândirea discursivă, gândirea logică şi tot aşa, până la treizeci. >
În asemenea situaţie (existenţa a mai multor gândiri) apare necesitatea de a face ordine cognitivă în spaţiul gândirilor. Precum bine ştim, cea mai potrivită şi productivă modalitatea de a face ordine cognitivă este clasificarea.
Criteriul 1: Natura codului utilizat de gândire. După acest criteriu distingem:
1. Gândire intuitiv-acţională
2. Gândire intuitiv-plastică
3. Gândire abstract- verbală.
Gândirea intuitiv
Este gândirea ce operează cu scheme de acţiuni, iar rezolvarea problemelor se face prin coordonarea schemelor de acţiuni. Exemplu din experienţele lui Piaget: Jucăria stă pe masă. Copilul vrea jucăria. Se ridică în vârful picoarelor. Nu ajunge. Întâmplător observă că mişcând faţa de masă, se mişcă jucăria. Atunci el trage spre sine faţa de masă astfel jucăria nimereşte în zona lui de acces. Piaget numeşte o astfel de capacitate inteligenţa senzorio-motorie.
Gândirea intuitiv-plastică
Este gândirea care operează cu imagini, cu reprezentări. Problema de a schimba aspectul camerei o faci prin a-ţi imagina cum ar arăta camera dacă divanul ar sta lângă peretele opus, iar dulapul ... Un alt exemplu. R. Arnheim în cartea sa “Gândirea vizuală”: două persoane Pavel şi Petru au de rezolvat următoarea problemă: acum e ora 12.35. Ce oră va fi peste 4 ore şi 55 min.? Pavel îşi imaginează cadranul în situaţia când el arată 12.35, apoi mişcă (în minte!) acele ceasornicului cu 4.55 înainte şi citeşte rezultatul de pe ecranul imaginaţiei sale. Petru însă adună în minte 12.35 cu 4.55 şi obţine acelaşi rezultat -17.30. Care dintre ei a folosit gândirea intuitiv-plastică? Evident, Pavel, iar Petru a făcut uz de gândirea abstract-verbală. R. Arnheim numeşte gândirea intuitiv-plastică gândire vizuală.
Gândirea abstract-verbală
este gândirea ce operează cu noţiuni sau concepte exprimate în cuvinte. În fond, această gândire lucrează cu cuvinte-noţiuni. Este cea mai evoluată gândire şi e proprie persoanelor adulte şi normale. Piaget o numeşte inteligenţa operaţiilor formale. Definiţiile gândirii din manuale şi dicţionare de psihologie au ca obiect anume acest fel de gândire ca fiind gândirea tip sau ceea ce numim gândirea adevărată
Criteriul 2. Prezenţa noului în producţia gândirii
Dupa acest criteriu, distingem:
1. Gândirea productivă.
2. Gândirea reproductivă
Gândirea productivă
este gândirea generatoare de idei, teorii, dispozitive, aparate, maşini, metode etc. noi, inexistente până la momentul dat. Datorită acestei gândiri este posibil progresul ştiinţifico-tehnic, social, cultural etc. Această gândire se mai numeşte gândire creativă (creatoare).
Gândirea reproductivă
Este gândirea ce reproduce sau repetă mersul gândirii altcuiva. Citeşti, de exemplu, lucrarea lui Freud “Interpretarea viselor”. Scopul pe care-l urmăreşti este nu de a inventa o nouă viziune asupra viselor, ci de a-l înţelege pe Freud, ideile lui. Or, aceasta se face prin a reproduce în creierul tău lucrarea gândirii lui Freud.
Criteriul 3. Sursa problemei de gândire.
De unde vine problema? Cine o pune? Viaţa de toate zilele (practica) sau academia, ştiinţa, savantul? După acest criteriu distingem:
1. Gândirea teoretică.
2. Gândirea practică.
Gândirea teoretică
Este gândirea ce răspunde la necesităţile dezvoltării ştiinţelor teoretice. De exemplu, apare problema de a generaliza o experienţă sau a conceptualiza datele şi rezultatele unei cercetări experimentale şi atunci gândirea teoretică este cea potrivită pentru a răspunde acestei provocări. Gândirea teoretică este gândirea savanţilor academicieni, creatori de sisteme şi teorii, concepţii ştiinţifice. Exemplu: A.N.Leontiev a elaborat teoria psihologică a activităţii. Această teorie este produsul gândirii teoretice cu care era înzestrat Leontiev şi cu care el lucra
Gândirea practică
Este gândirea ce deserveşte nevoile practicii. Este gândirea noastră de toate zile, ea ne permite să ne descurcăm cu dificultăţile care apar în viaţa noastră cotidiană. E gândirea ce răspunde la întrebări de tipul ce e de făcut în situaţia dată? Gândirea practică mai este gândirea ce dezvoltă viaţa materială. A apărut, de exemplu, necesitatea de a comunica cu alţii în drum spre serviciu sau casă. Cum? Nu ai să iai telefonul fix cu tot cu fir după tine... Şi atunci a fost inventat telefonul mobil. Această invenţie este opera gândirii practice.
Criteriul 4. Modul de abordare a problemei de rezolvat
Astfel deosebim:
1. Gândirea convergentă.
2. Gândirea divergentă.
Concepţia despre gândirea convergentă şi gândirea divergentă îi aparţine psihologului Jerome Guilford (“The Nature of Human Intelligence”).
Gândirea convergentă
este gândirea care se produce într-un cadru anume, e cuminte, nu depăşeşte limitele spaţiului problemei. Operează în bază de algoritm, calapod, tipar, stereotip.
Gândirea divergentă
E gândirea ce în mersul ei spre soluţie mereu îşi lărgeşte perspectiva. E gândirea neastâmpărată („sare gardul”, cum a calificat-o un psiholog), iese din cadru, rupe stereotipurile. Elaborează mai multe soluţii la o singură problemă.
Guilford stabileşte 3 proprietăţi distincte ale gândirii divergente: originalitate, flexibilitate, fluiditate.
Originalitate înseamnă calitatea de a fi unic, deosebit, specific.
Flexibilitatea înseamnă uşurinţa de adaptare la condiţii noi. S-au schimbat condiţiile problemei, s-a schimbat situaţia, se schimbă corespunzător şi strategiile, şi metodele de rezolvare.
Fluiditate înseamnă proprietatea de a fi productiv în generarea ideilor. Ideile curg, cuvintele curg. Vin idei, una după alta... Fluiditate se exprimă în bogăţia producerii ideatice, verbale, bogăţia asociaţilor.
Criteriul 5. Gradul de conştientizare a procesului de gândire
După acest criteriu, distingem:
1. Gândirea analitică.
2. Gândirea sintetică.
Gândirea analitică
Este gândirea ce iscodeşte lucrurile în detaliile lor, ea merge în profunzime, înăuntru lucrurilor. Soluţia se obţine prin analiza situaţiei.
Gândirea sintetică
Este gândirea holistă, gândirea ce se raportează la întreg şi operează conexiuni între părţile acestui întreg. E gândirea creatoare de structuri, sisteme, viziuni complexe şi de ansamblu.
Criteriul 6. Sensul gândirii sau, mai exact, sensul aprecierii a ceea ce se întâmplă în lume şi cu noi.
Atribuie tuturor lucrurilor o alură de rău, periculos, ameninţător. Induce aşteptări negative, viziuni pesimiste, sceptice.
Criteriul 7. Poziţia subiectului faţă de produsele gândirii şi mersul ei.
După acest criteriu, distingem:
1. Gândirea critică.
2. Gândirea necritică.
Gândirea critică
Are drept suport convingerea subiectului în dreptul de a se îndoi de totul şi de toate. Dreptul la skepsis. Lozinca: de omnis dubitandum. De toate mă îndoiesc. Kopernic, G. Bruno s-au îndoit chiar de adevărurile exprimate în textele biblice... Este gândirea matură, independentă, aşezată pe proprii principii şi metodologii. este procesul rațional, disciplinat și obiectiv de analiză, evaluare și sintetizare a informațiilor pentru a forma concluzii solide, dincolo de acceptarea pasivă a ideilor. Aceasta implică scepticism sănătos, logică, identificarea prejudecăților și a conexiunilor cauză-efect, fiind esențială pentru rezolvarea problemelor complexe și luarea deciziilor informate
Gândirea necritică
Este opusul celei critice. Ea este de obicei conformistă, o gândire făcută cu capul altcuiva. A gândi necritic înseamnă a nu gândi cu capul tău.